Articol publicat in: Societate
Stăteam pe o banchetă în parc, obosit, ascultând ce se vorbea la Microfonul Liber, instalat pe Aleea Clasicilor. Un vorbitor de rusă încerca insistent să intre în vorbă cu mine. Ca să nu par netacticos, mai dădeam uneori din cap afirmativ, dar n-aveam niciun chef să mă implic într-o discuție. Am încercat să-l evit cât mai elegant cu putință, lăudându-i discursul și spunându-i că ar fi în câștig dacă mesajul lui ar ajunge nu doar la urechile mele, ci și la ale celorlalți, adunați în jurul microfonului. Numai că el ținea neapărat să-mi comunice adevărurile doar mie, nu știu de ce. L-am lăsat să tolocănească, cu aerul că-l ascult. De fapt, reacționa la cuvinte-cheie, pe care le auzea la microfonul instalat în parc. Un orator pronunță cuvântul ”Europa”. Chipul rusului se strâmbă într-o grimasă plină de dezgust și de dispreț. ”Ascultă, când aud de Europa asta îmi vine să vomit. Prostănacii ăștia cred că cineva le va da ceva pe degeaba…”. Nu-l contraziceam, conștient că ar putea să se autocenzureze și să-și îndulcească discursul. ”…România…”. Rusul se contorsionă ca un epileptic. ”Rumânia! Ai fost vreodată în România?”, mă întrebă el iscoditor. ”Nu”, i-am răspuns eu ca și cum n-am auzit niciodată de o așa țară. ”Da acolo numai țâgani trăiesc. Țin minte cum ne plăteau salariu nu în bani, da cu tot felul de produse. Mie îmi dădeau lacăte. Avem o cameră plină cu lacăte. Mergeam să le vând în România. Am colindat-o în lung și-n lat. Și țâganii acolo te înconjoară și-ți fură tot ce ai la tine. Te vede unul că numeri banii, fluieră și ies vreo 80 de țâgani care te lasă gol. Iaca eu aș vrea să mă unesc cu orice țară, numai nu cu România. Cu Germania, Spania, Italia, Portugalia, dar ei nu ne vor. Da cu România în niciun caz!”.
Neimplicarea mea în discuție nu l-a descurajat deloc. Ba din contra, m-a întrebat dacă venim în fiecare Duminică pe Alee.
Apoi începu să povestească despre mafia din țară, compătimind poporul simplu, că nu e vinovat cu nimic. Își aminti de niște țărani care vând deja al treilea an struguri, fructe, legume, fără ca să primească nimic în schimb. Sunt purtați pe drumuri și păcăliți cu promisiuni pe care nimeni nu le onorează. ”Înseamnă că tot sunt naivi, dacă nu se prind din prima și continuă să le vândă producția, deși nu primesc niciun bănuț în schimb”, i-am replicat eu într-un final. Chipul lui se transfigură, ochii începu să-i lucească exaltați, și spuse amuzat: ”Tuparâlâye, ne tak li? (sunt prostovani, nu-i așa?)”. Din discursul anterior plin de compasiune, nu rămăsese nimic. Ba mai adăugă înfundat, printre dinți: ”Urodî! (monștri, hidoșenii)”.
